Absurditatea lucrurilor simple...

"Scrii voluptuos despre o viaţă a ta ce are gust, miros, textură.
Ai un scris care cam dă chef de trăit, de iubit, de hoinărit şi de visat.
Miros de aer tare, plin de viaţă.
Scrii tandru. Scrii împăcat. Scrii cu inteligenţă şi cu haz.

Mai scrie. Aş mai vrea să citesc.
Am terminat de citit şi zâmbeam...."

      Da, mă macină dorul de a scrie...ce? nici eu nu știu. Cert este că timpul îmi joacă din nou feste și parcă nu îmi dă nici o clipă de răgaz. E obositor de enervant, dar nu ai cum să i te împotrivești. Asta înseamnă viață, sacrificiu, muncă, luptă, toate aceste cuvinte metamorfozate, care nu duc altundeva decât la sensul cunoscut al aceluiași cuvânt care reliefează ansamblul ce s-a născut în urma luptei dintre puterile care se subordonează în lăuntrul nostru...nu e altceva decât grija zilei de mâine, asta ne termină...dar până la urmă stă sub semnul oximoronului, dar și ciudat pentru că  stă plăcerea de a trai, adrenalina  contemplarii spre un viitor ce tinde la  perfectiunea  fiecărei persoane în parte...asta  mie îmi dă acel chef nebun de a scrie. În totală opoziție parcă se afla ideile și aspirațiile mele de data aceasta care parcă nu mai sunt cum erau, s-au schimbat de la o zi la alta...și ciudat,  mă simt eu cu adevărat, dar atârnată de un fir de conștiință care uneori devine inexplicabilă, dar tototdata simplă. Știi... acum simt ca m-am regasit, ca într-un lego, ca într-un joc simplu în care până și ultima piesă rătăcită și-a găsit în sfârșit locul. Și da, există o legătură între toate acestea cu dorința arzătoare de a așterne modalitatea sugestiva a ideilor etalate-n ordinea priorităților care depind până la urmă de un orgoliu inexplicabil deocamdată. Amânarea și toate piedicile nu m-au lăsat să dau curs ideilor care-mi fulgeră mintea-mi obosită. Dar până aici! Nu mă împiedica nimic spre a părăsi lumea asta atât de minunată a lecturii și a destainuirii sentimentelor într-un mod atât de profund prin simpla existență, asta mi-am dorit mereu...